MARIANA GURZA

“Cred Doamne si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu….”Iata o marturisire de la care as vrea sa pornesc spre o “marturisire literara”.

Asa cum se stie, la inceput a fost CUVANTUL. Nascuta intr-o casa parohiala, prin cuvant, copil fiind, am invatat rugaciunile de la bunul preot Ioan Tarovan, de la parinti. Dimineata, seara, un ritual de copil aplecat spre ingerasul lui, spre Tatal Ceresc. Inca nu buchiseam cuvintele. Duminica, in strana copiilor imi urmaream preotul plina de curiozitate, incercand sa inteleg “sfintele taine”. Era peste puterea mea de a intelege. Dar sentimentul de bine, de inaltare il simteam vibrand.Asteptam sfarsitul Sfintei Liturghii, stiind ca bunul meu preot, avea in buzunarul sutanei sala anafura doar pentru mine. Uitandu-ma inapoi in timp, nu stiu daca ceva era mai bun, decat acea “prescura” primita in fiecare duminica. Nici nu stiu cum au putut respira patru suflete intr-o incapere mica cat o magazie, asezata in curtea casei parohiale. Dar, mie mi se parea mare, calda, primitoare.Doar peste ani cand am revazut locul mi-am pus intrebari.Tenacitatea parintilor mei, oameni harnici, care si-au lasat in urma vatra stramoseasca, incercand sa uite calvarul persecutiilor staliniste, prigoana si suferinta, s-au resemnat purtand o viata dorul Bucovinei inlacrimate.

Ce carti as fi putut gasi pe singura noptiera pe care o aveam? O Biblie mare, veche, o singura carte. CARTEA UNIVERSALA!

Din primele clase, am inceput sa citesc.Atunci nu gaseam prea multe explicatii comportamentului meu. Imi facea placere sa stau de vorba cu acei tarani batrani si intelepti. Mutandu-ne in alta locuinta, o casa nationalizata, convietuiam cu proprietara de drept.Ii spuneam “Maicuta”. Leganata in poalele taranesti imi povestea tot felul de istorioare. Incepusem sa culeg folclor. Preotul, mi-a oferit ocazia sa spun Tatal Nostru si Credeul in locul cantorului, ingenunchiata in fata altarului.Atata traire si simtire, incat biserica plangea. M-a luat preotul de mana in cateva duminici si m-a dus la cateva biserici din satele vecine. Intr-o parohie, predicand, preotul paroh mi-a daruit o carte de rugaciuni binecuvantandu-ma. Daca stau sa ma gandesc bine a fost unul din putinele momente sublime din viata mea.

Din clase primare, am fost atrasa la tot felul de concursuri literare. Recitam cu patos din Eminescu si Cosbuc si parca si acum imi susura pe la urechi, versuri din “Dusmancele”: Las’ ochii, mamă, las’ sã plânga!//Tu-n leagăn tot cu mâna stângă//Mi-ai dat sã sug, de-acea sunt//Nătângă! Atunci la acel concurs mi-as fi dorit sa recit “Noi vrem pamant “, dar nu am avut de ales. Premiul fiind printre altele si o excusie la Castelul Bran si Peles.Ca o ironie, doar atunci le-am vazut.

Si ca orice “venetica”, cum erau considerati de unii banateni, refugiatii, am inceput sa-mi astern gandurile pe hartie, tacuta, framantata, intrebatoare.Un jurnal, o poezie mamei, un omagiu dascalului.

Descoperisem biblioteca. Citeam pe ascuns cartile din literatura universala pe care trebuia sa le citeasca sora mea. Analizele literare complexe, uneori, contestate ca nu le-as fi facut eu.Un profesor bun de limba romana, Staicu Axente, a fost cel care mi-a dat incredere si curaj, prin provocari literare. In anii de liceu, desi eram la “real”, nu mi-au stat gandurile in cifre ci in forme geometrice prinse in unghiuri de vers.

Concursuri, olimpiade, spectacole unde fiind nevoita sa recit versuri patriotice, uitam versurile si in sali pline, cu mari activisti, improvizam pe loc. Impreuna cu o parte dintre profesori, mergeam cu autobuzul noaptea in satul Marga pentru a canta in cel mai bun cor taranesc din tara, condus de inimosul prof.Dumitru Jompan. Expozitii de pictura, implicarea in Cenaclul “Nicolae Labis”, intalnirile cu regretatul G.Suru, cu membrii cenaclului ‘Semenicul”, concertele de la Scoala de muzica, recitand din Magda Isanos, un “Vis vegetal” sau “Murim ca maine”, episoade unice in care eu, ca fiinta, am atins pentru o clipa bolta cereasca.

Am fost propusa sa merg la Jurnalistica. Dosar facut, articole scrise, doar un singur neajuns, nu am fost acceptata in randurile partidului.Conditie de baza! Nimeni din familia mea nu a fost racolt, fiind considerati “dusmani ai Uniunii Sovietice” daca ar fi sa-l citez pe regretatul Petre Ciobanu. Si omul care putea sa ma recomande, coleg de liceu, dar el la seral, cu functii in partid, neavand tangenta cu literatura, a plecat in locul meu.Cu surprindere am aflat ca ajunsese director de ziar, apoi mare democrat.

Intr-o viata de om pe drumuri lungi, intalnesti, cunosti oameni.Am invatat sa iubesc omul.Sa-l inteleg in felul sau, fiecare avand un univers propriu. Respectul si “iubirea fata de aproapele tau”, mi-au fost de folos.Chiar daca “raul” a incercat sa se strecoare, am stiut sa evit la timp, sa ma desprind si sa caut in miezul cuvantului raspunsuri.

Tot in perioada de liceu, prin sora mea l-am cunoscut pe bunul parinte Adrian Fageteanu.Ne scriam scrisori, il vizitam la manastire. Atunci nu stiam cine este cu adevarat parintele Adrian Fageteanu.Ma privea c-un zambet larg, ma sfatuia, eram ca o caprioara in acel loc mirific unde fusesem cu mama In perioada aceea m-am simtit mult mai puternica. Stiam ca exista cineva, care in chilia sa cu miros de gutui si tamaie, uneori in priveghere, se roaga pentru neamul romanesc.Nu vad de ce ar fi perimata, iubirea de tara si neam.Mi-e drag acest popor cu bune cu rele.Imi sunt dragi oamenii.Am invatat acest lucru de copil.Daca il iubesti pe Dumnezeu iubesti tot ce freamata, tot ceea ce este creatie divina.Niciodata nimeni nu va putea triumfa in fata cugetului curat plin de credinta. Ii compatimesc pe cei care vor sa distruga valorile noastre crestine stramosesti. Suntem multi, suntem puternici.Dumnezeu, prin Duh Sfant, a lasat condeiul in mana unor carturari. Ii respect si ii pretuiesc. Oare cine spunea ca istoria este scrisa mai mult de poeti si scriitori?

Si din respect pentru tara mea, pentru neamul romanesc, imi las pana sa scrie asa cum simt, asa cum Cel de Sus ma invredniceste.

Am incercat sa concept un “jurnal de vacanta”, intr-o “Romanie tainica”, care mi-a creat in drumul meu spre inalturi, multe revelatii.

Am ramas uimita de frumusetea “locului”, de tainicul fiecarui “colt de rai” al Tarii mele.Cu sufletul frematand credinta ca avem cea mai frumoasa tara din lume, asa cum a fost ea binecuvantatata, mi-a fost intarita.

Portul satenilor de la tara, “poalele”, “catranta”, “ciupagul”, baticul in tinuturi carasene, in zi de sarbatoare, drumul lor spre biserica asa cum il stiam in copilarie.O alta imagine a satului romanesc, unde obiceiurile strabune nu s-au pierdut.Aceeasi sfiala, aceeasi caldura, aceeasi alura a omului ce “batut de vremuri” a stiut sa-si pastreze datina si sufletul sau de OM al pamantului.

Taranul roman sau “fermierul roman” nu-si va trada niciodata crezul, va sti mereu sa respecte “locul” insemnat.

Aceeasi candoare in Ardeal.Un bun simt pe care nu-l gasesti la oras.Zambete, gesture simple dar convingatoare.

Pasii ne-au indreptat in judetul Salaj, pe malurile Agrijului spre biserica de lemn din satul Romita. Construita la 1733, biserica de lemn fiind considerata opera de arta, un adevarat monument istoric. Locasul, cu hramul “Sfântul Nicolae”, are o clopotnita scurta, cu deschideri semicirculare si coif.

S-au pastrat păstrat cărţi vechi româneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tipărite la Bucureşti, Blaj şi Sibiu. La Romita s-a descoperit un tezaur medieval compus din 24 monede (taleri) din argint, tezaur care se află în colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău.

In apropiere , la Romanasi, pe promontoriul numit “Cetate” ce domină valea, se găsesc urmele castrului roman şi a aşezării sale civile “Largiana”.

Prezenţa dacilor „ … cei mai viteji dintre traci “, cum îi numea Herodot, este atestată pretutindeni în cuprinsul Sălajului

Preotul paroh, Moldovan Florin, ne-a povestit legenda locului.Se spune ca pe vremea cand satenii doreau sa-si construiasca o biserica, au depozitat materialul lemons intr-un anumit loc.Dimineata, constatau cu surprindere ca lemnele erau asezate pe locul actualei biserici.In urma minunii repetate, au hotarat sa-si cladeasca biserica in locul aratat de puterea divinitatii.

Piatra din interiorul Sfantului altar, de la baza, poarta inscriptii romane. Am putut vedea un “odor” bisericesc foarte vechi.”Stergarele ” taranesti impodobesc sfintele icoane.Lemnul vechi si sculptat parca ne-ar spune multe.O oaza de pace sufleteasca in acea micuta biserica tainica.

Desi este in constructie o noua biserica, preotul oficiaza cu mare drag Sfintele Liturghii in biserica veche, ce are taina sa.

Acum, doreste sa ridice in mijlocul satului o cruce in amintirea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Ne-am despartit cu regret de acel loc, cu speranta insa ca vom reveni.

Mi-e dor de tata. Mi-e dor de dulcea Bucovină. Mi-e dor de bunicii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Drumul pribegiei a părinţilor mei când ţara mi-a fost sfârtecată şi-a pus trist lacrima pe sufletul meu. Nu m-am simţit completă niciodată. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, că nu sunt decât o “venetică” în ţara mea. De ce? Oare părinţii mei nu au suferit destul? Toată copilăria mi-a fost umbrită de faptul că nu eram, una de-a lor, de-al românilor, lângă care am copilărit. Am fost izolată şi încă am sentimentul că mentalitatea nu a dispărut. Îmi amintesc cum odată, copil fiind, la aniversarea zilei mele de naştere, mama mi-a pregătit o masă bogată, dar invitaţii nu au venit. Eram prea străină, prea săracă pentru a fi felicitată. Ştiu că am plâns ascunsă lângă nucul cel bătrân din curte, şi parcă mantia tristeţii am simţit-o mai acut.

Mai târziu, când eu şi sora mea ne-am ridicat prin învăţătură, am simţit o oarecare schimbare în ceea ce priveşte respectul, dar invidia şi făţărnicia au persistat şi persistă.

Mi-e dor de tata, mi-e tare dor! Ioan, născut în Banila pe Siret, lângă Cernăuţi a reuşit să fugă din faţa tăvălugului rusesc, lăsându-şi în urmă părinţii şi un frate împuşcat. A fost un om extraordinar, muncitor, inteligent şi tot ce a făcut pentru mine şi sora mea a dat roade. Uneori de acolo din cer ne surâde mulţumit de realizările noastre, dar încă simte gustul amar al dezrădăcinării. A fost cumplit tot ce s-a întâmplat şi niciodată nu a dorit să ne povestească tragedia tinereţii dumnealui. Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor!

Mama mea Viorica, a rămas perla bucovineană a casei.

Născută în satul Cupca-Cernăuţi, la vârsta de 9 ani, orfană, a fost nevoită să fugă cu rudele în martie 1944. Ascunsi prin munţi, tracasaţi de organele de opresiune s-a pierdut în satul Căvăran, jud.Caraş-Severin şi, fiind o fată cuminte şi muncitoare, şi-a luat viaţa în piept reuşind să-şi întemeieze un cămin minunat. Pentru mine este mama cea mai frumoasă din lume. Este aceeaşi aşa cum o ştiu eu de când eram copil. Şi doamne, cât este de caldă şi bună! Nu a schimbat-o suferinţa, nu a schimbat-o umilinţa. A muncit, aşa cum îi stă bine românului pentru ca eu şi sora mea să nu avem parte de neajunsuri.

Imediat după revoluţie, am dorit să-mi cunosc rădăcinile, locurile natale ale părinţilor mei. Câmpurile de in înflorit ale mamei, toloaca, obiceiurile nealterate de crăciun, mireasma locului şi acum le mai păstrez în suflet. Casa copilăriei nu mai exista, ci doar umbre ale trecutului care încă mai lăcrimează după ce a fost odată. Mama mea nici nu ştia că mai avea o soră, care decedase nu de mult. M-am mândrit cu bunicul meu Calistrat Irimescu, azi considerat erou al românilor din zonă, mi-am regăsit verii, fraţii Teodorescu şi dintr-odată m-am simţit bogată.

Nu cred că poate să-şi imagineze cineva câtă durere a lăsat în urma împărţirea României. Cine îmi poate da înapoi copilăria măcinată de politică şi prejudecăţi?

Dezrădăcinarea este cumplită, şi pentru cei plecaţi şi pentru urmaşi. Povara înstrăinării a fost dusă din greu şi nu ştiu ce aş putea face acum pentru mama, pentru tata care nu mai este, decât să-i asigur că voi fi mereu în inima Bucovinei cu sufletul şi gândul. Cred în reîntregire, cred în unitatea neamului românesc, cred în demnitatea umană căci nu se poate altfel. Nu suntem singuri, doar Dumnezeu este român!

Poveste si miracol

O fetiţă plângea, chircită de frig, de foame.Se uita cu ochi curioşi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o caruţă.Parcă frigul îi transformase lacrimile în stele.Privea sper cer, gândindu-se, că, mama, tata, îi intind o mână, o ridică în braţe si o aşează intr-un pat cald.Mama, murise cand începuse a gânguri, tatal fusese luat de ruşi, găsindu-şi sfârşitul în închisoare, schingiuit.

Începuse să plângă în hohote.Nu avea cine să o audă.Toţi preocupaţi de a fugi, de a mai salva câte ceva din faţa năvălitorilor.Era primăvara anului 1944.Fuga fusese singura salvare.Urcată în căruţă, speriată, nu ştia unde se vor opri.

Au mers ore în şir.Mătuşa sa, coborâse din căruţă, uitase de fetiţa orfană ce visa la un cămin cald.De ce sa-i fie povară? Ar lua-o cineva de nevastă cu un prunc după ea? Spera ca viaţa să-i ofere o nouă şansă.Se oprise în Craiova…

Trezită brusc, fetiţa începu din nou sa plângă…O voce rece a oprit-o din plans.Cu ochii închişi spunea “Îngeraşul”, şi aşa ascultând tropăitul cailor în noapte adormi.

S-a trezit undeva prin Munţii Cernei, într-o padure unde ei, cei fugiţi, puteau să se odihnească feriţi de cei răi…Când pericolul trecuse, au pornit-o din nou la drum.

Au oprit într-un sat cărăşan, la casa unui preot, unde primiseră adăpost şi cele trebuincioase călătorilor înfometaţi.

După câteva zile, căruţa cu refugiaţi, plecase mai departe.Pe fetiţă o lăsaseră fată în casă la acea femeie omenoasă. De ce rudele să-şi mai asume şi responsabilitatea creşterii unui copil? Fetiţa, cu ochii înlăcrimaţi privea în gol. Doar ea şi îngerul său păzitor cunoştea durerea singurătăţii.

Părinţii, de undeva de sus, îi ştergeau lacrimile…

Rugăciunile fetiţei au ajutat-o ca viaţa să-i ofere un cămin adevărat.Soţie, mamă, a şiut ca durerea să şi-o transforme într-o bucurie a renaşterii.

Trecuseră 20 de ani.Într-o zi poştaşul lăsase în cutie o scrisoare venită din Bănie.”Mătuşa” din Craiova revenise.Cu emoţie firească, fetiţa de-altădată, acum femeie, se urcase în tren pentru a-şi revedea rudenia.Fără resentimente, cu bucurie şi emoţie.Pentru cea care dorea să-şi refacă viaţa, drumul i-a fost destul de îngreunat.O situaţie precară, un soţ dificil, fără copii.

Întîlnirea celor două s-a dovedit durabilă în timp.Nepoata şi-a sprijinit mătuşa, încercând să mai recupereze din timp.

#

Un telefon alarmant.Mătuşa, intrase într-un fel de comă.Dintre cele două fiice, doar una a reuşit să uite de părăsirea mamei pe marginea unui şanţ…Urcaţi în maşină, una din fiice a hotărât să facă ceea ce este creştineşte pentru cineva care urma să se stingă…

S-au oprit la Mănăstirea Lainici, un loc binecuvântat.La intrare un chip angelic le-a surâs.Un puşti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfială si tristeţe.S-au privit zâmbind, enigmatic.

Acolo, în faţa icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi, pentru sanătatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc.Fiecare lacrimă a fost un strigăt, al nădejdii, al credinţei în puterea Cerului.

La ieşire au fost întâmpinaţi de acelaşi chip şăgalnic.Femeia se apropiase e copil.Inocenţa lui era dezarmantă.Fiind întrebat ce face în faţa mănăstirii, copilul şoptind a mărturisit că are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inimă…Nu ceruse nimic…Era ruşinat, copleşit.Cînd i s-a întins o bancnotă, speriat, nu ştia ce să facă.Privea senin, ştia că putea merge acasă pentru a-şi salva mama.

Pe cei doi soţi i-a urmărit mult chipul acelui băiat.

Deşi iarnă, polei, ceaţă, drumul călătorilor parcă era curăţat de îngeri nevăzuţi.

Ajunseseră la Craiova.Intrând în camera “muribundei”, cei doi au găsit un corp inert…Fusese şi preotul pentru spovedanie, lumânările erau pregătite…Medicul de familie plecat in concediu…Da, s-a hotărât plecarea imediată spre oraşul lor.Pregătiseră un pat în spatele maşinii, şi mare le-a fost mirarea când primele semen de viaţă au revenit.

Acum mătuşa şi nepoata sunt din nou împreună.Nepoata fiind cea care trebuie să o vegheze atâta timp căte zile îi va da Dumnezeu.

O poveste de viaţă adevărată. Niciodată egoismul nu ne poate lăsa indiferenţi ! Există legi nescrise care dacă sunt neglijate în viaţă, faptele te urmăresc!

Puterea rugăciunii este extraordinară! Clipă de clipă, lângă Dumnezeu, cu Dumnezeu, avem parte de miracole.Este suficient să crezi pentru a le putea vedea.

In drumul nostru pe Valea Bistricioarei, parcurgeam cu privirea verdele crud al vegetatiei.Seceta parca nu se abatuse prin aceasta vale, plina de flori si liniste.

Ne-am abatut din drum pentru a vedea Biserica de lemn “Sfintii Voievozi” din Bistricioara , la intrarea in comuna Ceahlau, construită de enoriaşi în jurul anului 1775.Monumentul de la Bistricioara este inedit prin constructie si fresca.Insotiti de parohul bisericii, preotul IOAN IRINA, am putut vedea si interiorul bisericii. Icoane vechi, pronaosul cu un plafon drept, altarul sub doua bolti unghiulare si bolta naosului ca un “trunchi de con sprijinit pe nervuri de lemn dispuse radial”.

Ne-a atras atentia pictura de pe peretele nordic, executata in stil popular, de un necunoscut, pe o panza lipita de zidurile lacasului.O viziune sugestiva si interesanta privind trei momente biblice care alcatuesc Lumea de Apoi: Sânul lui Avraam, Raiul şi Iadul.O imagine impresionanta prin expresivitate şi dinamism.

La iesirea din biserica, am auzit zgomote.Era o zi de vineri si satencele incepusera pregatirea pentru masa obisnuita de duminica.Pr. IOAN IRINA, stie sa aibe grija de nevoiasii din parohie.

Emana atata bunatate si intelegere ! Mereu aproape de oameni, mereu alaturi de copii. L-am privit cu respect pentru tot ceea ce face in satul de la poalele Ceahlaului.Am zarit in ochii trecatorilor, bucuria de a-l zari printre ei.Un bun exemplu pentru multi…

“Bunicel este preotul nost’ ” ne spunea o taranca.”Are grija de noi, Dumnezeu sa-i dea sanatate!”

Aceeasi urare, i-am facut si noi la despartire.Rar poti intalni oameni care pot sa-ti lumineze viata chiar in nevoi…

AM RENĂSCUT, DOAMNE

Am renăscut, Doamne

Odată cu Învierea Ta.

Cu sufletul curăţat,

Mi-am îndreptat gândul spre Tine.

Tu cel ce te-ai jertfit

Ne-ai lăsat iubirea,

Şi puterea de a deveni copil

Odată cu cel din icoana Maicii Domnului.

Cu El am renăscut, Doamne,

Mai puternică, mai tenace

Având CUVÂNTUL Tău drept scut.>>>>>