Nevoia de a sfida tacerea şi uitarea

Mi-e dor de tata. Mi-e dor de dulcea Bucovină. Mi-e dor de bunicii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Drumul pribegiei a părinţilor mei când ţara mi-a fost sfârtecată şi-a pus trist lacrima pe sufletul meu. Nu m-am simţit completă niciodată. Întotdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, că nu sunt decât o “venetică” în ţara mea. De ce? Oare părinţii mei nu au suferit destul? Toată copilăria mi-a fost umbrită de faptul că nu eram, una de-a lor, de-al românilor, lângă care am copilărit. Am fost izolată şi încă am sentimentul că mentalitatea nu a dispărut. Îmi amintesc cum odată, copil fiind, la aniversarea zilei mele de naştere, mama mi-a pregătit o masă bogată, dar invitaţii nu au venit. Eram prea străină, prea săracă pentru a fi felicitată. Ştiu că am plâns ascunsă lângă nucul cel bătrân din curte, şi parcă mantia tristeţii am simţit-o mai acut.

Mai târziu, când eu şi sora mea ne-am ridicat prin învăţătură, am simţit o oarecare schimbare în ceea ce priveşte respectul, dar invidia şi făţărnicia au persistat şi persistă.

Mi-e dor de tata, mi-e tare dor! Ioan, născut în Banila pe Siret, lângă Cernăuţi a reuşit să fugă din faţa tăvălugului rusesc, lăsându-şi în urmă părinţii şi un frate împuşcat. A fost un om extraordinar, muncitor, inteligent şi tot ce a făcut pentru mine şi sora mea a dat roade. Uneori de acolo din cer ne surâde mulţumit de realizările noastre, dar încă simte gustul amar al dezrădăcinării. A fost cumplit tot ce s-a întâmplat şi niciodată nu a dorit să ne povestească tragedia tinereţii dumnealui. Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor!

Mama mea Viorica, a rămas perla bucovineană a casei.

Născută în satul Cupca-Cernăuţi, la vârsta de 9 ani, orfană, a fost nevoită să fugă cu rudele în martie 1944. Ascunsi prin munţi, tracasaţi de organele de opresiune s-a pierdut în satul Căvăran, jud.Caraş-Severin şi, fiind o fată cuminte şi muncitoare, şi-a luat viaţa în piept reuşind să-şi întemeieze un cămin minunat. Pentru mine este mama cea mai frumoasă din lume. Este aceeaşi aşa cum o ştiu eu de când eram copil. Şi doamne, cât este de caldă şi bună! Nu a schimbat-o suferinţa, nu a schimbat-o umilinţa. A muncit, aşa cum îi stă bine românului pentru ca eu şi sora mea să nu avem parte de neajunsuri.

Imediat după revoluţie, am dorit să-mi cunosc rădăcinile, locurile natale ale părinţilor mei. Câmpurile de in înflorit ale mamei, toloaca, obiceiurile nealterate de crăciun, mireasma locului şi acum le mai păstrez în suflet. Casa copilăriei nu mai exista, ci doar umbre ale trecutului care încă mai lăcrimează după ce a fost odată. Mama mea nici nu ştia că mai avea o soră, care decedase nu de mult. M-am mândrit cu bunicul meu Calistrat Irimescu, azi considerat erou al românilor din zonă, mi-am regăsit verii, fraţii Teodorescu şi dintr-odată m-am simţit bogată.

Nu cred că poate să-şi imagineze cineva câtă durere a lăsat în urma împărţirea României. Cine îmi poate da înapoi copilăria măcinată de politică şi prejudecăţi?

Dezrădăcinarea este cumplită, şi pentru cei plecaţi şi pentru urmaşi. Povara înstrăinării a fost dusă din greu şi nu ştiu ce aş putea face acum pentru mama, pentru tata care nu mai este, decât să-i asigur că voi fi mereu în inima Bucovinei cu sufletul şi gândul. Cred în reîntregire, cred în unitatea neamului românesc, cred în demnitatea umană căci nu se poate altfel. Nu suntem singuri, doar Dumnezeu este român!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: